CSR vs P(I)SR

Și a trecut și 2010. Cu același alai de sarbatoare: globuri, brăduți, colinde, zăpadă (și nu prea), gheață,  cozonaci, artificii și lumini, urări de mai bine și fericire, chiar și acolo unde aceste două dorințe sunt doar speranțe. Mă gândesc la oamenii care n-au avut o masă îmbelșugată de Crăciun, n-au stat într-o casă caldă, cu bucate aburide la cuptor și brad împodobit frumos.

Ca în fiecare an, în perioada sărbătorilor întâmpinăm pe canalele media (TV mai ales) o dublă paradigmă: pe de o parte imaginea unei Românii sărace, cu copii orfani sau uitați în frig, cu oameni ai străzii adapostiți cu greu prin azile pentru o noapte, iar pe de altă parte, zeci de filme având ca temă Crăciunul, cam toate înfățișând imaginea idilică a măreței sărbători în cultura americană. Dar, o parte dintre ele ne mai arată ceva: oamenii aceia încearcă să facă ceva cu ai lor săraci, plini de nevoi concetățeni și se apucă gospodărește fie să gătească ceva bucate tradiționale pentru vreun cămin, fie să dea o mână de ajutor la servirea lor – și asta ca să dau doar două exemple. Nici nu vreau să comentez aici veridicitatea scenariului și corespondența lui cu realitatea cotidiană din SUA sau de aiurea. Ce interesează este exemplul, exemplul pozitiv al unor oameni care pot, vor și fac ceva să îi ajute pe ceilalți. Și aici intervine Personal (Individual) Social Responsibility sau, pe românește, Responsabilitatea Socială Personală.

Ca să încerc să clarific termenul, P(I)SR înseamnă că o persoană conștientizează faptul că toate acțiunile sale îi afectează pe cei din imediata apropiere. O definiție mai cuprinzătoare găsim pe site-ul Workshop for Civic Initiatives Foundation (WCIF) , în cadrul declarației privind responsabilitatea socială (http://www.wcif-bg.org/en/sr): Responsabilitatea Socială Individuală (Personală) înseamnă implicarea fiecărei persoane în comunitatea din care face parte, fie prin interesul față de ceea ce se petrece în acea comunitate, fie prin participarea activă la rezolvarea problemelor acesteia.

CSR-ul, așa cum am stabilit într-un articol anterior,îinseamnă același lucru, dar la nivel de corporație. Impresia mea, după un 2010 în care am avut ocazia să observ oamenii din jur cu mult mai multă atenție și în mult mai multe context sociale journaliere, este că P(I)SR-ul este exact ceea ce lipsește românilor. Și voi incerca să exemplific.

Prima ninsoare serioasă în București. Nămeți, troiene, ne mișcăm cu toții greu. Avantajul mașinilor – șoselele au fost curățate de primării. Dezavantajul pietonilor: trotuarele care nu au în dreptul lor vreun magazin sau vreo sucursală de bancă își pastrează intactă comoara albă și pufoasă. Care, din cauza frigului de peste noapte, devine sticloasă și alunecoasă. Teoretic, asociațiile de proprietari au aceeași obligație ca și agenții comerciali: să curețe zapada din fața blocului. Practic, dacă am dat un pic cu matura pe trepte, ajunge. Nu-mi depașesc perimetrul. Nu contează doi metri în stânga sau în dreapta că nu-i la mine.

Să cedăm locul în autobuz/tramvai/metrou. E o acțiune așa de rară în zilele noastre că, de câte ori mi s-a întâmplat, am ramas uluită. Cei care stau pe scaun sunt domnii obosiți de atâta muncă (inclusiv la ora 8.00 dimineața). In picioare sunt femeile – nu contează că sunt însarcinate în luna a opta sau cu un copil în brațe sau îngreunate de bagaje. Sunt total invizibile.

Gunoi aruncat oriunde, mai puțin in cosul lui. Când nu e zapadă pe stradă, se vede cu ochiul liber: pe spațiile verzi, pe trotuar gasești pungi, mucuri de țigară, cutii, resturi alimentare, orice. Culmea am observat-o acum două zile: muc de țigară aruncat pe covorașul din scara blocului, la intrare. Să nu îl poți rata! Bine că nu a luat foc ceva.

Și parcă te apucă și mai tare nervii pe cei care au teoretizat conceptul de P(I)SR pentru că par să fi uitat să îl facă și românilor cunoscut.

Mai mult decât atât, despre CSR a auzit cam toată lumea, mai mult sau mai puțin sub acest termen. Și trist este când cei din jur, oameni simpli, aruncă pisica tot în curtea corporațiilor sau instituțiilor statului, că doar e datoria lor să rezolve problemele comunității noastre. Ei au bani sau alte mijloace, eu ce pot face?!

Ei bine, am putea să devenim voluntari (in România, din păcate, majoritatea celor care îl practică sunt tot cei din companii sau ONG-uri) în timpul liber, am putea să punem mâna pe lopată să dăm zăpada la o parte, am putea să îi apostrofăm pe cei care aruncă gunoiul pe jos și nu în coș sau am putea să refuzăm să ii tolerăm pe oportuniști și tupeiști. Și, cel mai important, am putea înceta să ne mai plângem de milă și să luăm atitudine.

De aceea, pentru 2011 îmi doresc să trăiesc într-o comunitate așa cum vedem în filmele americane cu tema sărbatorească, unde oamenii se ajută și își împartășesc totul, se adună și își rezolvă singuri problemele și sunt mândri de orașul lor. Aici în România, nu pe alte meleaguri.

Popularity: 13%

Te-ar putea interesa si: