Etatismul luminat

În cei 20 de ani de sistem politic pluralist, noi, românii, am reuşit să ne construim o clasă conducătoare care, în ciuda aparenţei democratice, copiază perfect în esenţă fosta nomenclatură de partid. Asemenea unei turme de oi care îşi pune speranţele în păstorul ungurean că nu le va mai măcelări mieii de Paşte, precum face ăl vrâncean, electoratul român pare incapabil să înţeleagă că idealurile politice au sucombat demult în faţa legăturilor transpartinice dintre aleşi. Turmentat, alegătorul român are uneori efemere momente de luciditate, dar pline de resemnare – “Pe cine să alegi, că toţi sunt la fel!”. Iar pentru a ieşi dintr-o atare dilemă, gândul îi zboară către o posibilă figură salvatoare: “Un Ţepeş ne-ar trebui”. Ori un Antonescu! Şi, de ce nu, un Ceauşescu! Oricare dintre aceste figuri reprezintă în esenţă un model de conducere centralizat, etatist, singurul capabil să impună o direcţie sănătoasă ţării.

Astfel, sistemul politic democrat este doar o oligarhie ce nu serveşte decât interesele propriilor membrii. Alegerile democratice, ca măsură de control de care dispune poporul, ajunge să se constituie ca un simplu mecanism de rotaţie a partidelor la putere. Penalizarea unui partid prin înlocuirea la putere, prin vot, cu un altul devine lipsită de sens, alegătorul fiind prins, ca la jocul de ţintar, într-o morişcă din care nu are nici un fel de scăpare, indiferent de câte boabe ar dispune. Un asemenea sistem politic şi-a câştigat independenţa faţă de electorat, fiind precum un jucător de cărţi care are în mână numai jokeri. Protejată astfel de paravanul regulilor democraţiei reprezentative, clasa politică este eliberată de responsabilitatea politică în faţa electoratului, singurul element care ar constrânge-o să acţioneze conform interesului naţional şi se poate dedica total propriilor interese.

În acest context, am putea spune că, în ciuda pluripartitismului formal, România este condusă de un partid unic, informal. O atare situaţie îmi pare însă mult mai tragică şi mai nesănătoasă decât o formă de guvernământ unipartinică. Aflat sub ameninţarea permanentă a unei revoluţii sociale, partidul unic nu s-ar mai bucura de confortul pe care îl au în acest moment cele patru-cinci partide care ne conduc destinele. Astfel, revoluţia proletariatului, despre care vorbeau Marx şi Lenin, ar deveni pârghia principală a poporului, care ar implica responsabilizarea partidului-stat atât la nivel legislativ, cât şi executiv.

Teama pe care o asemenea teză ne-o inspiră este dată de potenţialul totalitar pe care un sistem politic unipartinic îl poartă în sine.
Un singur lucru lipseşte din acest tablou: curajul şi hotărârea noastră de a ne răzvrăti. Teama noastră are, în fapt, un singur obiect: propria teamă. Nu de oligarhie sau de totalitarism ne temem, ci ne temem de incapacitatea noastră de a reacţiona la abuzurile unui sistem, oricare ar fi el.

Argumentul de mai sus pentru un sistem unipartinic poate părea unul slab. Mi-e frică însă, că mulţi dintre cei cărora zilele trecute le-a fost teamă să protesteze – profesori, medici, pensionari şi alţi bugetari – ar înclina să-l creadă. Şi tot ei ar fi cei cărora le-ar fi prea teamă să protesteze pentru ca acel sistem să nu devină unul totalitar. Apoi, mult prea teamă ca să încerce să-l răstoarne.

Popularity: 18%

Te-ar putea interesa si: