Anti-românisme

Dintre formele de manifestare ale spiritului gregar, autodefinirea indivizilor prin apartenenţa la o naţiune este una dintre cele mai misterioase. Dacă încercăm să găsim liantul sau elementele care-i animă şi îi uneşte în spirit pe oameni pentru a se identifica cu ceea ce numim naţiune, ne găsim condamnaţi la soluţii emoţionale, caracterizate mai degrabă prin efemere vociferări semidocte decât eterne şi ineluctabile alterităţi.

Limba, tradiţia, obiceiurile cotidiene, istoria neamului sunt fiecare în parte argumente pe care ni le-am asumat în virtutea repetiţiei lor de către părinţi, profesori, în cărţile pe care le-am citit sau în emisunile radio-TV.

Dacă vom coborî însă din sfera discursului nu putem să nu ne lovim de evidenţa lipsei de fond pe care se spijină aproape-sanctificatul concept de naţiune. Limba o vorbim din ce în ce mai prost şi preferăm inserţii străine care ne “sună” mai bine, iar limbii scrise îi amputăm diacriticele din comoditate, fără să conştientizăm că, nu de puţine ori, ologirea literală implică automat handicaparea mesajului.

Tradiţia, la rândul său, a devenit un concept pe care îl asimilăm satului şi ţăranului, entităţi pe care le desconsiderăm deopotrivă prin asocierea cu lipsa a ceea ce numim civilizaţie: tehnologii de comunicaţie ori construcţie, distracţii urbane a la clubbing ori ieşirea în Mall şi altele asemenea.

Cât despre istorie, aceasta reprezintă ultimul lucru care ne interesează în vâltoarea miriadelor de senzaţionale de ultimă oră. Ne revendicăm de la Ţepeşi, Mihai, Ştefani şi Corvini, dar ne identificăm cu Irinei, Muţi, Becali ori Diaconeşti, iar mama lui Ştefan cel Mare este surclasată ca awarness de mama Omida.

Cât priveşte obiceiurile cotidiene, în ciuda invaziei de campanii de civilizare din mass media (care nu fac decât să ne reamintească permanent de mitocănia şi lipsa de bun-simţ pe care intelectualicesc-eufemistic le circumscriem conceptului culturalo-geografic de “balcanism”), rămânem mârlanii latinităţii mândri de şmechereala ce ne caracterizează, indisolubil legaţi de descurcăreala pe care am ridicat-o la rang de filosofie de viaţă.

Am privit către UE cu gândul că o minune se va întâmpla cu noi şi că vom deveni peste noapte cetăţeni europeni, dar am sfârşit prin a fi anatemizaţi drept ţigani ai Europei. Pe nedrept am putea spune, iar argumente găsim cu duiumul pentru a ne alimenta declarativul naţionalism. Dar dăm din colţ în colţ când în discuţie sunt aduse ţări surori prin trecutul istoric precum Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia al căror statut de membre UE este salutat de ceilalţi mebri cu vechime pentru care, pe principiul “Iarna nu-i ca vara”, “România nu-i ca Polonia”.

Cum să facem ca România să fie ca Polonia? Poate că naţionalismul de carton ar trebui înlocuit cu un patriotism (termen desuet astăzi) activ. Modul de manifestare al acestui activism rămâne la latitudine fiecăruia dintre noi, românii, şi de accea mă feresc să prezint vreo reţetă. Foarte frumos şi-a asumat această misiune grupul de pe Facebook Miscarea de Intoarcere Acasa a Romanilor şi ale cărui of-uri şi vise colegul Octavian le-a surprins în  articolul Politica struţului bicefal. Nu ştiu însă, în ce măsură, cei peste 10.000 de membrii ai grupului au depăşit acel click prin care au dat join group, dar ader la proverbul coreean “Picătură cu picătură se umple marea”,  greu de înţeles pentru un român obişnuit cu obedienţa şi non-acţiunea la care îndeamnă  mult mai neaoşul proverb “Cu o floare nu se face primăvară”.

Popularity: 19%

Te-ar putea interesa si: