Strada speranţei

Evenimentele din ultimele zile au scos în evidenţă încă odată obişnuinţa românilor de a privi neputincioşi în sus atunci când vremurile grele se abat asupra lor. Trăind cu obiceiul capului plecat, nu mândria sau revolta îi fac să-şi ridice privirea din pământ, ci doar simpla căutare a unei forţe care să lupte în locul lor sau care să le călăuzească paşii de somnambuli. Bunul Dumnezeu ori vreun “Tătuc” în care s-a întrupat voinţa divină sunt cei de la care se aşteaptă un semn sau o speranţă, un destin propriu şi auto-determinat constituind doar concepte pe care sufletul şi mintea românilor de astăzi nu le mai înţeleg.

Poporul român pare unul dintre cele mai uşor de supus şi de condus naţii: un politician dibaci ştie că românii sunt vrăjiţi de două mari calităţi, vorba şi portul. Nu competenţa, nu realizările, nu proiectele duse la bun sfârşit constituie cartea de vizită a unui (viitor) conducător român. Vorba dulce şi purtarea de justiţiar atotputernic sunt singurele trăsături care contează pentru noi.

Ataşaţi de istoria mitizată învăţată nu de la istorici, ci de la poeţi şi romancieri – de la Eminescu şi Alexandrescu şi de la Sadoveanu la Almaş -, ne-am deprins un reflex psihic de a suprapune imaginea legendară a figurilor istorice peste cea a conducătorilor din prezent. Un Mircea cel Bătrân transformat în Bu(f)nicuţa Iliescu, un Cuza în Constantinescu (şi el ştia asta) ori un Ţepeş întrupat în Băsescu (luându-i faţa lui Vadim) sunt reveriile unui popor adormit care trăieşte de azi pe mâine, supus unei transe politico-istorice din care pare că nu va ieşi niciodată.
În ultimii 20 de ani ne-am construit o clasă politică soră cu mafia căreia i-am încredinţat totul – şi ne-a luat totul. De la mult perorata avuţie naţională, până la educaţie nu ne-am păstrat nimic. Votul pe care îl dăm este asemenea unui pact cu Diavolul, cu efecte imediate: îl dăm şi renunţăm la 4-5 ani. Pentru că ni s-a inoculat că există o regulă: ai votat, ciocu’ mic. Acum ei sunt la putere, putere pe care tu ai delegat-o, dar ei şi-au însuşit-o şi absolutizat-o.

Pe 18 Mai a a vut loc cel mai mare protest din ultimii 20 de ani. Un protest care trebuia să fie al societăţii civile, în speţă al sindicatelor şi asociaţiilor profesionale sau ale pensionarilor. S-a spus că a fost confiscat de către opoziţie, PSD fiind cheia. Din păcate nu a fost confiscat, pentru că asta ar fi însemnat că mişcarea să fi fost, cel puţin iniţial, lipsită de implicare politică. Bancuri! În aceeaşi logică determinată de incapacitatea de a reacţiona, până şi mişcările de protest le delegăm. Aşa cum în urmă cu 20 de ani cei mai mulţi români au participat la Revoluţie ţintuiţi în fotolii şi cu ochii beliţi în televizoare, tot aşa bravele victime ale măsurilor Boc-FMI-ste au urmărit (cu sufletutul la gură, e drept) protestul (P)SinDicaliştilor. Şi au strigat probabil şi un Goooooool! când a fost lansat oul (să fi fost al lui Năstase?) în tov. Hoară…

Lipsit de voinţă şi responsabilitate civică, poporul român nu are dezvoltate decât slabe mecanisme de influenţare a deciziilor politice. Sindicatele, preponderent din mediul de stat şi câteva organizaţii patronale sunt singurele grupuri de presiune ale societăţii civile. Participarea cetăţeanului la viaţa cetăţii este un concept care cel mult ne alimentează reveria. Astfel, incapacitatea de a ne organiza şi implica în grupări apolitice, dar având ca obiectiv influenţarea deciziilor politice prin propuneri de programe ori oferirea de soluţii alternative, ne demonstrează încă o dată ataşamentul nostru faţă de viziunea conducătorilor atotputernici şi atoatecunoscători. Conducători care trebuie lăsaţi să lucreze. Iar dacă lucrează prost, poate dau şi ei un mic şi-o bere. “Câte-un pic, pic, pic…” până din ţară n-o mai rămânea nimic!

Popularity: 73%

Te-ar putea interesa si: